Autori: Dr. Ing. Rozi BEREVOIANU si Dr. Ec. Ancuța MARIN
Pentru o fermă de legume, existența unei forme de sprijin este doar primul pas. Accesul efectiv la finanțare presupune îndeplinirea condițiilor de eligibilitate, pregătirea documentației și parcurgerea verificărilor necesare, iar în cazul investițiilor, și resursele pe care ferma trebuie să le asigure din surse proprii. Toate acestea trebuie gestionate în paralel cu producția, într-un sector în care lucrările se succed rapid, necesarul de forță de muncă este ridicat, iar o parte a recoltei trebuie valorificată într-un interval scurt.
Regulamentul (UE) nr. 2021/2115 stabilește cadrul pentru sprijinul acordat prin planurile strategice ale statelor membre, de la susținerea veniturilor și investiții până la intervențiile sectoriale și cele destinate agriculturii ecologice. Regulile sunt comune la nivel european și vizează agricultura în ansamblu, însă efectele lor diferă de la o exploatație la alta. În legumicultură, ritmul producției și particularitățile exploatațiilor fac aceste diferențe mai ușor de observat.
O exploatație legumicolă nu funcționează după același calendar ca o fermă cu suprafețe întinse ocupate de culturi extensive. Pe aceeași suprafață se pot succeda mai multe culturi într-un an, irigațiile și forța de muncă trebuie corelate strâns cu etapele de vegetație, iar în sere și solarii se adaugă cheltuielile legate de infrastructură. În acest ritm, evidențele și procedurile de control se adaugă activității de producție și necesită, la rândul lor, timp și resurse.
Datele Eurostat arată dimensiunea schimbărilor prin care a trecut sectorul legumicol românesc în ultimul deceniu. Între 2015 și 2024, suprafața cultivată cu legume în România a scăzut cu 33,4%, de la 150,6 la 100,3 mii hectare, în timp ce suprafața totală la nivelul Uniunii Europene s-a menținut relativ stabilă, cu o scădere de 1,6%. Producția a urmat un traseu și mai abrupt, înregistrând o reducere de 52,6% în același interval, față de 0,9% la nivel european. Randamentul mediu obținut în România, de 11,8 tone la hectar în 2024, se situează printre cele mai scăzute valori înregistrate la nivelul Uniunii Europene, comparativ cu 52,4 tone la hectar în Olanda și 40,3 tone la hectar în Spania. Diferențele de productivitate trebuie privite și în legătură cu nivelul de tehnologizare, infrastructura de irigații și condițiile de producție și valorificare.
Accesarea sprijinului presupune și o parte administrativă, pe care fermele nu o gestionează în aceleași condiții. O exploatație cu acces la consultanță gestionează o cerere de finanțare altfel decât un producător care se ocupă singur de cultură, aprovizionare, vânzare și documente. În cazul investițiilor, aceste diferențe devin și mai importante. Fie că este vorba despre un solar, un sistem de irigații sau o capacitate de depozitare, nu contează doar eligibilitatea, ci și valoarea investiției, contribuția proprie și resursele necesare pentru finalizarea proiectului.
În legumicultură, investițiile sunt strâns legate de ceea ce se întâmplă după recoltare. O producție bună nu garantează un rezultat economic pe măsură dacă marfa trebuie vândută imediat, într-o perioadă cu ofertă ridicată. Lipsa spațiilor de depozitare și condiționare reduce timpul în care producătorul poate decide când și cum își valorifică recolta. Această particularitate explică rolul acordat organizațiilor de producători și programelor operaționale în politica europeană pentru sectorul fructelor și legumelor. Prin acestea pot fi susținute activități și investiții greu de realizat individual, de la organizarea ofertei până la sortarea și depozitarea producției.
Într-un sector în care suprafața cultivată și producția s-au redus în ultimul deceniu, investițiile realizate în comun și organizarea ofertei devin cu atât mai importante. Existența unui instrument de finanțare nu este însă suficientă pentru ca o structură asociativă să funcționeze. Este nevoie de organizare, de reguli asumate de membri și de continuitate, iar toate acestea se construiesc în timp, nu de la un ciclu de finanțare la altul. În condițiile unei producții fragmentate, continuitatea colaborării dintre producători rămâne însă greu de menținut, iar proiectele care presupun participarea mai multor ferme sunt mai greu de pus în practică.
O situație distinctă apare în producția ecologică. Regulamentul (UE) 2018/848 stabilește regulile privind producția și etichetarea produselor ecologice, împreună cu cerințele de control și certificare. Pentru o fermă legumicolă, aceasta înseamnă evidența atentă a inputurilor, trasabilitate și documentație pe parcursul perioadei de conversie. În perioada de conversie, producătorul trebuie să respecte regulile aplicabile sistemului ecologic, iar costurile și restricțiile apar înainte ca producția să poată fi valorificată în aceleași condiții ca produsele ecologice certificate. Sprijinul acordat în această etapă ar trebui analizat și în raport cu acest decalaj, nu doar prin valoarea plății.
Discuția despre Politica Agricolă Comună nu ar trebui, așadar, să se oprească la formele de sprijin existente sau la valoarea lor. La fel de importante sunt condițiile în care sprijinul poate fi accesat: obligațiile asumate, resursele necesare pentru îndeplinirea lor și măsura în care forma de sprijin răspunde unei nevoi reale a fermei.
În România, unde sectorul legumicol cuprinde exploatații diferite ca dimensiune și capitalizare, aceeași formă de sprijin nu produce aceleași efecte la nivelul tuturor exploatațiilor. Pentru unele ferme, finanțarea poate susține modernizarea sau extinderea activității. Pentru altele, contribuția proprie, documentația sau lipsa unei structuri asociative rămân obstacole înainte ca investiția să înceapă. Din acest motiv, evaluarea politicilor publice ar trebui să urmărească nu doar sumele alocate și numărul beneficiarilor, ci și ce se schimbă efectiv în ferme după acordarea sprijinului: investițiile realizate, capacitatea de producție, accesul la infrastructură și condițiile de valorificare a recoltei.