Esca viței de vie apare şi se dezvoltă în urma acţiunii combinate a mai multor micoze lignicole. Într-o fază simptomatică mai avansată, se formează necroze sectoriale, având aspect cremos. Până în prezent, etiologia bolii nu este desluşită cu exactitate, deşi esca este considerată a fi una dintre cauzele principale ale declinului plantaţiilor viticole europene. În România, boala a fost depistată de mult timp, cu aproape un secol în urmă.
Simptomele se produc atât ca urmare a unei disfuncţionalităţi aprofundate a aparatului vascular, cât şi a unor efecte determinate de o translocare a unor substanţe fitoactive din zonele lemnoase bolnave în lăstarii cu frunziş ai viţelor, provocând adesea o ofilire a acestora. Esca este în primul rând o boală a trunchiului şi a braţelor butucului de viţă de vie, pe care se produc necroze ce se pot observa numai după înlăturarea scoarţei. Lemnul butucului, braţele şi coardele atacate putrezesc rapid, ca urmare a descompunerii lor de către miceliul acestor ciuperci. Secţionate longitudinal, organele atacate prezintă o brunificare a lemnului, care înaintează înspre baza butucului, ajungând uneori până la rădăcina principală, sub forma unor dungi de culoare brună, având o lăţime de 23 cm. Lemnul atacat prezintă ţesuturi spongioase, colorate alb-gălbui, şi care au aspectul de burete uscat, fiind înconjurat de leziuni necrotice adânci.
Au fost depistate două forme ale acestei boli, una cu o evoluţie lentă, iar cealaltă rapidă. Forma lentă se manifestă printr-o colorare a frunzelor viţei de vie în zonele dintre nervuri, predominant în galben (la soiurile care produc struguri albi) sau în roşu (la cele care produc struguri negri). În ambele cazuri, aceste zone colorate evoluează spre pete de necroză. Colorarea începe de la marginile limbului şi înaintează înspre punctul peţiolar. La început, petele de culoare apar insular apoi, prin extindere ocupă aproape întregul spaţiu dintre nervuri. Pe marginile petelor necrotice, care separă zonele afectate de cele sănătoase, apare distinct o lizieră de culoare galbenă, care o deosebeşte de manifestările de pe frunze, apărute în cazul bolii denumite “braţ mort negru”, caz în care nu apare această lizieră galbenă. Primele manifestări se produc pe frunzele de la baza lăstarilor, apoi ajung să cuprindă toate frunzele butucului atacat. În cazul formei lente, butucii devin tot mai debili, dar pot supravieţui mai mulţi ani.
Forma rapidă sau acută apare în lunile iulie și august, când temperatura este foarte ridicată, adesea după o ploaie puternică. La această formă a bolii se produce o uscare rapidă, pe întregul butuc, ca şi când ar fi fost tăiat de la bază. Uscatul frunzelor începe cu cele de la vârful lăstarilor. Manifestările bolii se aseamănă cu cele produse în cazul nealimentării cu apă a butucilor sau a strangulării acestora.
Ca factori favorizanţi ai răspândirii bolii se amintește: recoltarea mecanizată a strugurilor, situaţie în care se deteriorează adesea coardele şi braţele butucilor, precum şi tăierea drastică a viţelor, fără ca rănile să fie protejate prin izolare cu un mastic, producţia ridicată de struguri, administrarea excesivă a unor îngrăşăminte azotoase, care să creeze o dezvoltare excesivă a vegetaţiei, precum şi lipsa de apă (stresul hidric) din lunile de vară.
Dintre măsurile profilactice se pot enumera: verificarea solidităţii punctului de altoire al viţelor destinat plantării la locul definitiv, formarea butucilor în perioada de vegetaţie (în verde) şi nu în uscat, evitarea, pe cât posibil, a tăierilor de rodire în lunile ianuarie și februarie, evitarea unor fertilizări excesive, îndeosebi cu substanţe pe bază de azot, pentru a nu avea o dezvoltare prea puternică, marcarea butucilor afectaţi de boală, lucrare ce trebuie efectuată în iulie-august și nu în ultimul rând defrişarea, scoaterea din plantaţii şi arderea butucilor atacaţi de forma rapidă a bolii.